Click to rate this post!
[Total: 0 Average: 0]
Cartea de piatră este un basm scris de Vladimir Colin.
Basmul Cartea de piatră se regăsește în volumul Basmele Omului de Vladimir Colin publicat prima dată în anul 1958.
Volumul este disponibil pe:
Cartea de piatra – basm
Acu, vezi tu, cică un băiat și-a făcut odată un zmeu de hârtie, un
zmeu mare, cât o casă si, dacă l-a-nălțat, s-a prins și el de coada
zmeului și-a pornit-o prin văzduh. Și-apoi l-a purtat zmeul, l-a purtat o
săptămână pân'la a norilor țâțână, l-a purtat o lună-ntreagă peste a
mărilor viroagă, ba – pe câte înțeleg– l-a purtat și-un an întreg. Iar
dacă se scurse anul, amețit băiatul și-și duse dreapta la ochi, iar
zmeul, odată cârmi spre dreapta. Lăsă mâna jos și-și ridică mâna
stângă, iar zmeul ascultător, apucă spre stânga. Văzând cum vine
treaba, își ridică băiatul amândouă mâinile deodată si zmeul porni să
coboare lin.
– Păi, zi așa! strigă băiatul, bucuros că-i prinsese meșteșugul.
– Dar tu cum credeai? răsună un glas batjocoritor.
– Na-ți-o bună! se minună băiatul. Știi să și vorbești?
– Vezi bine,- se răsti zmeul.Voi, oamenii, v-ați cam luat nasul la
purtare și vă credeți mai deștepți decât găina…
Auzind una ca asta, se cam zăpăci băiatul.
– Iartă-mă,- se rugă băiatul. N-am vrut să te jignesc…
– Asta ar mai lipsi! bombăni zmeul și, incurcat, băiatul nu mai
știu pe unde să-și scoată cămașa.
– Eu, drept să-ți spun, am bănuit dintotdeauna că zmeile de
hârtie grăiesc,- vorbi el repede încercând s-o dreagă. Ce poate fi mai
înțelept decât un zmeu?
– Și mai frumos! Îi aminti zmeul de hârtie, iar băiatul se grăbi să
întărească:
– De bună seamă! Mai frumos și mai de preț… Ce ne-am face fără
zmeie?
– De! Mă întreb și eu…zise zmeul, umflându-se în penele de
lemn bătute pe la-ncheieturi. Da, da, mi se pare că ești mai isteț decât
am bănuit,- urmă el, îmbunat.
– Atunci să coborâm, da? spuse băiatul și-și ridică palmele, iar
zmeul începu să coboare.
Din păcate se cam pripise băiatul. Nu privise în jos și, iacă,
zmeul coborâ binișor și se lăsă pe-un vârf de munte, pe o culme
unde norii albi şi vineți se opreau uneori, de se rezemau istoviți în
coate, unde vântul poposea când și când, să-ți tragă sufletul, și unde
picior de om nu călcase din vremurile-ndepărtate ale începutului.
Locul era neted ca sticla, alb ca spuma, uitat ca uitarea. De jur-
împrejur se căscau hăuri neștiute, iar pe culmea lustruită de coatele norilor și de suflarea vântului nimic nu se zărea. Nici fir de iarbă, nici fir de colb.
– Nu-mi pasă,- zise însă băiatul. Doar să-mi dezmorțesc oleacă
picioarele și om porni mai departe…
Dar numai ce făcu trei pași, că totul prinse a se întuneca și cea mai
lungă noapte de peste un an se lăsă peste culmea netedă ca sticla,
albă ca spuma, uitată ca uitarea. Și culmea se acoperi fără veste cu o
iarbă roșie, nemaivăzută.
– Să plecăm,- spuse zmeul, dar băiatul se rugă:
– Nu, hai să mai stăm oleacă…
Atunci o toacă își ridică glasul, cântând nouzeci și nouă de chemări,
și atunci băiatul nu putu înțelege unde se afla toaca, nici cine o bătea.
”Poate că toaca e ascunsă în inima muntelui”, își spuse. ”Poate că
muntele singur o bate…”
O lumină lăptoasă scăldă apoi culmea și-n cer se aprinse Steaua
Stelelor, cea care lucește odată la o mie de ani. O liniște grea se lăsă
peste culmea cu iarbă roșie, iar în liniștea aceea, răsună deodată un
tunet, care zgudui muntele. Ecourile purtară tunetul din depărtare-n
depărtare, și când larma se stinse, tună din nou, mai asurzitor, iar
muntele se clătină din temelie. Al treilea tunet despică însă muntele și
din străfundurile lui sui încet, sui și se opri pe iarba cea roșie, sui și
se opri ca pe-o catifea roșie, o carte de piatră.
Era aceea Cartea Pamântului, și filele-i uriașe cât muntele erau
groase de-un cot. Și, iacă, în tăcerea ce se așternu apoi, scoarțele de piatră se ridicară, anevoie, descoperind întâia filă a cărții. Fără a sta pe gânduri, băiatul se repezi și sări pe fila aceea de piatră, dar nu izbuti să citească nimic. Fila era uriașă, slovele – mai mari decât el.
Se frământă atunci o vreme, se frământă cât se frământă, până ce
odată se lumină la față și, agățându-se de coada zmeului de hârtie,
se-nălță în văzduh, chiar deasupra cărții de piatră. Apoi, ridicându-și
mâinile după cum voia să-l poarte zmeul ca să poată urmări șirurile
slovelor, așa, de sus, prinse a citi.
Și uită de tot și de toate și, răpit, citi fără încetare. Filele de
piatră se ridicau încetișor, se lăsau pe stânga și, agățat de coada zmeului de hârtie, cocoțat, năstrușnic peste culmea pustie, la lumina
pe care Steaua Stelelor o răspândea, băiatul citi pe nerăsuflate, citi
una după alta multe dintre filele Cărții Pământului, pe care stăteau scrise Basmele Omului.
Noaptea se scurgea încet, dar cum cea mai lungă noapte de
peste un an are și ea un sfârșit, când o geană de lumină albi în zare, Steaua Stelelor se stinse și tunete năprasnice zguduiră muntele.
Cartea de Piatră se închise și prinse a se scufunda în golul de piatră, iar muntele se închise peste ea, ca o uriașă cutie; iarba cea roșie pieri ca prin farmec și culmea rămase așa cum fusese, lustrită de
coatele norilor și de suflarea vântului, netedă ca sticla, albă ca
spuma, uitată ca uitarea.
– Vai, n-am citit nici un sfert din carte ! oftă băiatul.
– Nu-i nimic,- îl mângâie zmeul de hârtie. Peste o mie de ani ne-om întoarce ș-ai să citești mai departe…
Iar băiatul își luă rămas bun de la culmea pustie, și zmeul de hârtie îl
duse din nou pe pământ, începând al purta din țară-n țară, ca toată
lumea să afle Basmele Omului. Și-a colindat băiatul pământu-n lung
şi-n lat și de nouă sute nouă zeci și nouă de ani își spune poveștile. A
albit, s-a gârbovit, dar zmeul de hârtie îl poartă mai departe.
Vopseaua zmeului a cam ieșit la soare și zmeul suflă greu când
e să zboare, dar nici unul, nici altul nu se dau bătuți.
Acu, mai ieri s-a-mplinit mia de ani și Cartea Pământului a mai suit
pentru o noapte pe culmea lustruită de coatele norilor și de suflarea
vântului, iar băiatul-moșneag s-a agățat de zmeul de hârtie și amândoi s-au dus, s-au dus şi-au adus povești de sus.
Nu le știți?… Să vi le spun. De răbdare, am răbdare, dar vă rog
să-mi dați tutun…
Dacă ți-a plăcut basmul Cartea de piatră, vezi și:
