Povești și poezii

Corbul de Edgar Allan Poe

Corbul poezie

Corbul, traducere de Emilian Gulian (1938)

Odată, într-un îndepărtat miez de noapte, pe cînd ascultam truditele șoapte
Ale unor tomuri vechi și uitate, ce-mi spuneau că totul e trecător,
Pe când piroteam aproape dormind, deodată mă îndreptai, auzind
O foarte înceată bătaie lovind în ușa camerii mele ușor.
”E vreun călător”, zisei bombănind, ”poate că el se trezi
ciocănind în ușa camerii mele ușor –
E numai atât, un călător”.

Ah, lămurit îmi aduc aminte, era în Decembrie cu reci morminte;
Fiece cărbune murind cuminte, și-arunca spectrul albăstrui pe covor.
Cu nerăbdare așteptam dimineața; – în zadar încercasem, împărtășind viața
Cărților mele, să mai sfâșii ceața – tristeții – pentru pierduta Lenore –
Pentru rara, sglobia fată, pe care îngerii o numesc Lenore –
Dar al cărui nume fu aici trecător.

Și mătăsosul, tristul foșnet, slab al perdelelor purpurii
Mă sfredelii – cu o nemaisimțită groază mă cuprinse într-un fior,
Că trebui, ca să bată mai încet inima mea, să mă opresc și să repet
”E vreun călător ce, voind să intre, bate la ușa mea rugător –
Întârziat călător care bănuiește – la ușa mea – adăpost primitor; –
E numai atât, un călător.”

Și-atunci trezindu-mă din piroteli și nemaistând mult la îndoieli,
”Domnule”, spusei, ”sau Doamnă, iertarea voastră o implor;
Dar faptul e – că dormitam și-așa de slab vă auzeam,
Așa încet vă auzeam bătând – băteați așa ușor,
Că nu știam bine ce auzeam” – deschisei atunci ușa cu mult zor: –
Beznă era – niciun călător”.

Adânc tenebrele pătrunzând, mult stătui locului cutremurându-mă, cercetând,
Minunându-mă și visând visuri pe care n-a îndrăznit, încă,
să le viseze niciun muritor;
Dar tăcerea n-avu îndemn, și întunericul nu dădu nici un semn
Și singurul cuvânt acolo șoptit fu murmuratul cuvânt ”Lenore!”,
Ce șoptii eu – și un ecou care-mi întoarse ușor ”Lenore!”,
Atât auzii – niciun călător.

Pierdut în camera tristă intrînd, cu sufletul tot în mine arzând,
Curând auzii din nou bătând – bătând ceva mai stăruitor.
Spusei din nou: ”De sigur că este acum la oblonul ferestrei o veste;
Să mă uit să văd și acolo ce este, taina aceasta să o măsor –
S-aștept până inima se potolește, și apoi taina să o măsor; –
Poate-i doar vântul; – niciun alt călător.

Aruncai oblonu și – cu mult tapaj – scuturând năzuros bizaru-i penaj,
Pătrunse înăuntru un negru Corb, al preasfântului timp trecut, slujitor;
Nici un fel de atenție nu-mi dete; nu șovăi ci, pe îndelete,
ca în temeiul unui vechiu acord,
Cu nobilă mână de lady sau lord, deasupra ușii camerii mele se cățără disprețuitor –
Sus pe bustul palidei Pallas, așezat chiar deasupra ușii camerii mele se sui fără zor –
Se sui și stătu, sumbrul călător.

Și atunci zburătoarea de eben așa hâdă, visarea mea tristă mai făcând să surâdă
Prin gravul, funebrul alai cu care își purta ifosul ocrotitor,
”Creasta ți-e smulsă și rasă” zisei, ”dar nu vii desigur dintre mișei,
Stafie ursuză, Corb bătrîn, ce-ai trecut de țărmul Nopții în zbor –
Spune-mi numele de prinț cu care țărmurile Nopții te strigă în cor!”
Răspunse Corbul, ”Nevermore.”

Mult mă minună la așa uricioasă pasăre de rând vorbirea frumoasă,
Deși răspunsul nu avea tâlc, și nu îmi fu de mare-ajutor;
Dar nu se poate să tăgăduim că niciun muritor dintre câți auzim
Nu fu de soartă ursit, pe cât știm, de-asupra ușii camerii sale să vadă cum stă disprețuitor,
O jivină, o pasăre, ce pe bustul cioplit de sus de pe ușa camerii sale, s-a cocoțat coborâtă din zbor,
Cu un astfel de nume, – ”Nevermore.”

Dar Corbul hidos și singur stând pe palidul bust și proferând
Doar o vorbă, ca și cum întreg sufletu-i prin ea ar fi fost vestitor,
Croncăni numai ce aflai și nu mișcă nicio pană, vai!
Până ce eu abia murmurai ”Și alți prieteni plecară în zbor –
În zori și el tot așa se va duce, ca și speranțele ce plecară în zbor.”
Răspunse Corbul ”Nevermore.”

Mirat că tăcerea fu curmată de-o replică așa de bine dată,
”Sigur”, spusei, ”ce el rostește e toată învățătura luată
De la un trist, obidit stăpîn, pe care Nenorocul cel păgîn
Îl gonea repede, gonea hapsân, până ce cântecu-i rămase doar cu refrenul acesta întristător –
Jalnicul bocet al Speranțelor lui cu refrenul groaznic, sfâșietor,
Niciodată… ”Nevermore.”

Dar fiindcă numai pasărea hâdă sufletu-mi trist mai făcu să surâdă
Îmi trăsei jilțul în fața ușii, bustului și Corbului atotștiutor;
Și, adâncit în velurul ceresc, mă apucai să înlănțuiesc
Gânduri – de alte gânduri triste, ca doar așa să lămuresc ce, această cobe de pasăre venită din trecutul înșelător,
Ce, această posomorâtă, neînvățată și spectrală, pasăre cobe, pasăre fatală, venită din trecutul chinuitor,
Voi să spună prin croncănitul ”Nevermore.”

Asta voiam să lămuresc, fără să mă destăinuiesc
Lighioanei a cărei privire de jar îmi ardea pieptul mistuitor;
De-astea și altele așteptam din vecie, cu capul lăsat fără silnicie
Pe fața de catifea viorie a pernelor pe care străluminarea razelor lămpii se cernea mângâietor
Pe fața de catifea viorie a pernelor pe care străluminarea razelor lămpii luneca desmierdător,
Dar pe care ea n-o va mai mîngâia niciodată visător!

Atunci îmi păru, într-o clipă pierdută, aerul mai dens parfumat de-o nevăzută
Cădelniță legănată de serafimii – al căror clinchet de pași pe stofa moale se bănui că trece ușor.
”Netrebnice”, strigai, ”Dumnezeu ți-a dat prin acești îngeri fără păcat,
Răgaz – răgaz și leac de uitare, balsam pentru rana pierdutei Lenore!
Bea, o bea și, în alinare, uită de pierduta Lenore!”
Răspunse Corbul ”Nevermore.”

”Profetule!” strigai, ”vestitor posac! – totuși profet, de ești pasăre sau drac! –
Fie că Satana te-a îndemnat, fie că furtuna te-a aruncat, pe acest țărm neprimitor,
Așa jumulit și sălbăticit, în ținutul acesta deșert și vrăjit –
În căminul meu de Spaimă bântuit- spune-mi, cel puțin tu, te implor –
Spune-mi, mai e în Galaad vreun balsam alinător? – spune-mi –
spune-mi, te implor!”
Răspunse Corbul, ”Nevermore.”

”Profetule!” strigai, ”crainic posac – totuși profet, de ești pasăre sau drac!
Pe Cerul ce peste amîndoi se-ncovoaie – pe Domnul ce iubim amîndoi, te implor
Spune-mi dacă în Edenul depărtat, sufletul meu de tristeți încărcat,
Va mai îmbrățișa pe sfînta fată pe care îngerii o numesc Lenore
Va mai îmbrățișa sglobia fată pe care îngerii o numesc Lenore?”
Răspunse Corbul, ”Nevermore.”

”Să-ți fie cuvîntul meu semn de plecare, pasăre sau demon, el să ne separe!
Du-te îndărăt spre uraganul și țărmurile Nopții lui Pluton în zbor!
Nu lăsa pană neagră ca urmă a minciunii care în sufletu-ți scurmă!
Lasă-mi sihăstria neprihănită! – de pe-a mea ușă pleacă în zbor!
Din inima mea pliscul ți-l trage, de pe-a mea ușă ia-ți chipul în zbor!”
Răspunse Corbul, ”Nevermore.”

Și de-atunci o pană nu-și mai flutură, a stat mereu și încă stă
Pe placidul bust al palidei Pallas, sus pe-a mea ușe neîndurător;
Și ochii lui galeși scânteiază ca ai unui demon care visează,
Lumina lămpii lunecând, proiectează umbra-i întreagă jos pe covor;
Și sufletul meu din această umbră, pâlpâitoare pe covor,
N-o mai fâlfâi niciodată în zbor!

Lasă un răspuns