Povești și poezii

Zăpădița de Natalia Zabila – Versuri poezie

zapadita-versuri-poezie

Zăpădița de Natalia Zabila

Pitită sub o cușmă de zăpadă,
Și troienită până-n cercevea,
E o căsuță unde-un moș c-o babă
Își duc de-un veac, aproape, viața-n ea.

Odată, iaca, ei s-au pus să șadă
Pe prispă, sub fereastră – amândoi –
Privind duios cum oameni de zăpadă,
Copiii ridicau cu tărăboi.

Când soarele după nămeți căzuse,
Omătul încă moale albăstrea …
– Ce-ar fi, măi babă – bătrânelu-i spuse –
Să ticluim și noi un om de nea?

– Ce rău îmi pare, a oftat băbuța,
Că n-am avut unchiașule, copii!
Hai să-ntocmim o fată – și căsuța
Poate așa s-o mai înveseli.

Și, vălătuci din neaua afânată
Rostogolind, sub merii cei frumoși,
Ei au făcut, între nămeți, o fată
Cotoșmănată și-n pâslari pufoși.

În vremea asta o stăncuță, iată,
Zburând de-a curmezișul, peste sat,
Zvârli o pană neagră, fermecată,
Pe creștetul copilei – înghețat.

Se însera. A soarelui sclipire
În nori portocalii se cuibări;
Când pe obrajii fetei o ivire –
Ca doi bujori de sânge – înflori.

Și  fata de zăpadă prinse viață …
Îmbujorată, tresări un  pic.
Albaștrii-i ochi vedeai cum se dezgheață
Cum dă ușor din umărul ei mic.

Și însăși pana neagră de stăncuță
I-acu’ o coadă deasă – să te miri –
Iar obrăjorii ei,  sub  băsmăluță-s
Mai rumeni decât orice-închipuiri.

Deodată, fragii buzelor deschise,
Și-a zis vioaie: „Iată-mă-s și eu!
Mă cheamă Zăpădița. Pare-mi-se
Că v-ați dorit o fiică tot mereu.”

S-aștern pe câmp omături nesfârșite –
N-au fost nămeți nicicând atât de ’nalți –
Trăiesc bătrânii zile fericite
Cu fiica lor – de-ai crede că sunt alți’.

Nici praful în căsuță nu se-așează –
Atât e de curat și îngrijit.
Podeaua, preșuri noi o-ncondeiază,
Și soba cu flori mari s-a zugrăvit.

E apa-n copcă zdravăn înghețată …
Poteca din livadă-i lunecuș!
Din zori în seară însă, casa toată
De-un cântec vesel s-a umplut acuș.

Și pricina e numai Zăpădița,
Ce-a-nviorat căsuța veche-n sat,
Că nu-i stă mâna, cum nu-i stă gurița,
Și câteșitrei sunt veseli ne-ncetat.

La cântece și basme totdeauna
Spre ei aleargă satul de copii,
Că Zăpădița, harnică și bună,
Cu toți, cu toți a strâns prietenii.

Neobosită-i, măre,  Zăpădița!
Pe derdeluș, la joacă, de o vezi,
De ger nu se sfiește – și fetița
E ca un mac sădit printre zăpezi.

Dar, iaca, primăvara că sosește
Și soarele-n câmpii s-a coborât …
Ci Zăpădița, tristă, se gândește.
Iar chipul ei i-e de-acum posomorât.

Abia un zâmbet dacă-i încolțește,
Și cântecul ei molcom se făcu,
De soare parcă-ntr-una se sfiește
Și nici de joacă nu-i mai arde acu’.

Că lunca și câmpiile întinse
Covoare de flori gingașe urzesc,
Livezile de floare parcă-s ninse,
Și-n codrul veșnic ramuri înverzesc.

Alearg-n crâng prietenii, și-o cheamă:
– Hai, Zăpădiță, vino! Ce oftezi?
De ce stai tu pe gânduri?! Nu iei seamă
Că totu-n jur e vesel, precum vezi?

– Aleargă cu copii și te joacă!
Îi zic părinții ei îngrijorați.
Ci Zăpădița mai oftă oleacă,
Pornind la joc cu pași tărăgănați.

Lângă pârâu, sub salcia bătrână,
Împodobiți cu flori și mâțișori,
Copiii-și-mpletesc câte-o cunună
Și-apoi zglobii dansează-n tact – ușori.

Apoi iscând un foc, cu luare-aminte,
Din vreascurile strânse în grămezi
În cete, peste flacăra fierbinte,
Gălăgioși ei sar ca niște iezi.

Pe creștetul pădurii împletite,
Micuțul nouraș zbura la drum …
– Adio, Zăpădiță! pe  șoptite
I-a zis zefirul, salutând-o-acum

Un plop, din frunză-i murmură: „Adio,
Deși tu viețuiși așa puțin,
Ai fost pe lume-o fiică bună și o
Prietenă cu zâmbetul senin!”

Și nourașul – care-a fost zăpadă –
Plutea prin stepă dincolo de sat.
În chip de ploaie el dorea să cadă,
Ca lanu-n jur să crească mai bogat.

Și uite, ploaia răpăi în spume,
Și-n urmă-i  iarba fragedă-nverzi …
Iar basmul Zăpădiței va rămâne
De-acum să dăinuiască zi de zi.

0 thoughts on “Zăpădița de Natalia Zabila – Versuri poezie

Lasă un răspuns