Ssst! Pășește încet! îmi spune în șoaptă Gheorghiță, ducând degetul la buze. Am călcat după el în vârful picioarelor.
Eram în luncă, astă-primăvară…Gheorghiță trecu pe sub crengi, dădu nuielele la o parte și, în sfârșit, îmi arată:
-Aici e cuibul.
M-am înălțat să privesc, cu inima ticăind. Nu văzusem niciodată un cuib de păsărele. Dar nici nu m-am gândit vreodată că o pasăre poate înfăptui o asmenea minune. Cuibul era mic. Pe dinafară, zidit cu paie și crenguțe subțiri, prinse în trei ramuri de copac. Pe dinăuntru, căptușit cu puf fin, ca un culcuș de vată. Iar în cuib, patru ouă albastre, cât patru bomboane. Am vrut să le ating. Gheorghiță m-a oprit :
-Lasă-le, te rog. Au coaja atât de subțire, încât e destul să le atingi, că se sparg. Ar fi păcat. Mai bine venim peste două, trei săptămâni, să vedem puii.
În jurul nostru, o păsărică zbura speriată. Piuia plângătoare. Poate se temea să nu-i spargem cuibul.
-Vezi tu? îmi spuse Gheorghiță. Dacă ne-am atinge de cuib, chiar dacă nu spargem vreun ou, pasarea tot l-ar părăsi. Și-ar face alt cuib, mai sus, în altă parte, unde să nu-l ajungă nimeni.
Am plecat. Păsărica a coborât îndată, să se așeze în cuib și să clocească.
După o lună, m-am dus din nou, cu Gheorghiță în luncă, la cuibul pe care noi îl știam.
Am pășit tot așa, în vârful picioarelor.
Ne-am înălțat printre crengi, să privim.
În locul celor patru oușoare, se aflau patru pui de păsărică. Mici, golași și cu capetele mari, cu pliscurile scurte, late și albicioase, să spun drept că nu erau prea frumoși.
-Peste două săptămâni să-i vezi! mă sfătui Gheorghiță. Atunci numai ai să-ți dai seama și tu cât de drăgălași pot deveni urâcioșii aceștia.
Pasărea zbura în jurul nostru.Veni cu un vermișor în plisc. Toți puii căscară ciocurile lacome. Pasărea dădu vermișorul celui mai slab și mai mic. Pe urmă se așeză pe marginea cuibului, cu fața spre noi și cu aripile zburlite, gata să-și apere copiii.
Fii fără nici o grijă, am spus noi. Nimeni nu-ți vrea răul. Am venit numai să-ți vedem cuibușorul tău minunat și urâcioșii aceștia care nu se mai satură mâncând.
Pasărea parcă a înțeles cuvintele noastre. Și-a strâns aripile. A văzut că nu avem gânduri rele.
Mai tarziu am trecut iar prin luncă.
Puii erau mărișori și nu mai erau urâți. Cu penele lucioase și cu ochii ca mărgelele negre, ne-au primit speriați, cu o larmă de piuituri. Se aflau numai trei.
-Pe celalalt, desigur,bl-a luat mama lui cu dânsa, să-l învețe să zboare, spuse Gheorghiță.
Era adevarat. După câteva clipe, păsărica s-a întors. Alături de dânsa venea zburând și puiul. Dar zbura amețit și ostenit. De două ori a căzut jos și iar s-a ridicat, până să se poată agăța de marginea cuibului. Gheorghiță s-a apropiat. A scos din buzunar un pumn de semințe de cânepă și le-a presărat în cuib. Păsărelele nu s-au mai speriat. Poate știau acum că suntem prietenii lor.
Dar iată că a sosit toamna. Am fost zilele trecute prin luncă. Toate frunzele erau scuturate. Lunca pustie. Ne-am apropiat de cuib. Cuibul se afla părăsit și rece. Păsărelele au plecat departe, spre alte țări, cu soare mai cald. A început ploaia din cerul posomorât. Printre crengile goale, cuibul negru părea acum un ghem urâcios. Unde mai este cântecul vostru, voioase păsărele? Pe unde vă sclipesc ochii voștri mici, așa cum sunt mărgelele negre? Ce urâtă e ploaia! Ce tristă e toamna! Ce pustie e lunca!