Povești și poezii

După melci, poezie de Ion Barbu

După melci poezie
După melci, poezie

După melci

de Ion Barbu

Dintr-atâţia fraţi mai mari
Unii morţi,
Alţii plugari;
Dintr-atâţia fraţi mai mici:
Prunci de treabă,
Scunzi, peltici,
Numai eu, răsar mai rău,
Dintr-atâţia (prin ce har?),
Mă brodisem șui, hoinar.

Eram mult mai prost pe-atunci…

Când Păresimi da prin lunci,
Cu pietrişul de albine,
Ne părea la toţi mai bine:
Ţânci ursuzi,
Desculţi şi uzi
Fetişcane
Cozi plăvane
Înfăşate-n lungi zăvelci
O porneau în turmă bleagă
Să culeagă
Ierburi noi, crăiţe, melci…

Era umed în bordei…
Şi tuleam şi eu cu ei.

I

Tot aşa odată, iar.
La un sfânt prin Făurar
Ori la sfinţii Mucenici,
Târla noastră pe pitici
Odihnea pe creastă, sus,
– Eu voinic prea tare nu-s.
Rupt din fugă
Subt o glugă
De aluni, pe buturugă
Odihnii
Şi eu curând…

Vezi, atunci mi-a dat prin gând
Că tot stând şi alergând
Jos, în vraful de foi ude
Prin lăstari şi vrejuri crude,
S-ar putea să dau de el:
Melcul prost, încetinel…
În ungher adânc, un gând
Îmi şoptea că melcul blând
Din mormânt de foi, pe-aproape
Cheamă Omul să-l dezgroape…

Şi pornii la scotocit
(Cu noroc, căci l-am găsit).

Era, tot o mogâldeaţă:
Ochi de bou, dar cu albeaţă:
Între el şi ce-i afar’
Strejuia un zid de var.
– Ce să fac cu el aşa?
Să-l arunc nu îmi venea…
Vream să văd cum se desghioacă
Pui molatic, din ghioacă,
Vream să văd cum iar învie
Somnoros, din colivie…

Şi de-a lungul, pe pământ,
M-aşezai ca să-l descânt:
“Melc, melc,
Cotobelc,
Ghem vărgat
Şi ferecat;
Lasă noaptea din găoace,
Melc nătâng, şi fă-te-încoace,
Nu e bine să te-ascunzi
Sub pereţii grei şi scunzi;
Printre vreascuri cerne soare;
Colţi de iarbă pe răzoare
Au zvâcnit, iar muguri noi
Pun pe ramura altoi.
Melc, melc,
Cotobelc,
Iarna leapădă cojoace!
Şi tu singur, în găoace!
Hai, ieşi
Din cornoasele cămeşi!
Scoate patru firişoare
Străvezii, tremurătoare,
Scoate umede şi mici
Patru fire de arnici;
Şi agaţă la feştile
Ciufulite de zambile
Sau la fir de mărgărint
Înzăuatul tău argint…

Peste gardurile vii,
Dinspre vii,
Ori de vrei şi mai la vale,
În tarlale –
Tipărește brâu de zale…”

După ce l-am descântat
L-am pus jos
Și-am aşteptat…

Înserase mai de-a bine;
Crengi uscate peste mine,
Bâzâind la vântul strâmb,
Îmi ziceau răstit din drâmb…

Năzdrăvana de pădure
Jumulită de secure,
Scurt, furiș,
Înghițea din luminiş.
Din lemnoase văgăuni,
Căpcăuni,
Îi vedeam piezişi
Cum cască
Buze searbăde de iască;

Şi întorși
Ochi buboşi
Înnoptau sub frunţi pestriţe
De păroase,
De bărboase
Joimariţe.

Şi cum stam sub vânt şi frig
Strâns cârlig,
– Iscodind cu ochii treji,
Mai de sus de brână, drumul
Unde seara ţese fumul
Multor mreji:

De sub vreascuri văzui bine
Repezită înspre mine
O guşată cu gâtleji.

Chiondorâş
Căta la cale;
De pe șale,
Când la deal și când la vale,
Curgeau betele târâş,
Iar din plosca ei de guşă
De mătuşă
Un tăios, un aspru: hârrşi…

Plâns prelung cum scoate fiara,
Plâns dogit,
Când un şarpe-i muşcă gheara,
Muget aspru şi lărgit
De vuia din funduri seara…
– Mi-a fost frică, şi-am fugit!

II

Toată noaptea viscoli…
În sat încă n-ajunsesem
Că porni, duium, să vie
O viforniţă târzie
De Păresemi.
Vântura, stârnind gâlceavă,
Albă pleavă;
Şi cădeau şi mărunţei
Bobi de mei…
(Ningea bine, cu temei.)

În bordei
Foc vârtos mânca năpraznic
Retevei.

Pe colibă, singur paznic
M-au lăsat c-un vraf de pene…
Rar, le culegeam alene;
Moşul Iene
Răzbătea de prin poiene
Să-mi dea genele prin gene.

Şi trudit,
Lângă vatră prigonit,
Privegheam prelung tăciunii…
Umbre dese,
Ca păunii,
Îmi roteau pe hornul şui
Leasa ochilor verzui.
Şi-mi ziceam în gând:

“Dar el
Melcul, prost, încetinel?
Tremură-n ghioacă, vargă,
Nu cumva un vânt să-l spargă:
Roagă vântul să nu-l fure
Şi să nu mai biciuiască
Bărbi de muşchi, obraji de iască
Prin pădure,
Roagă vântul să se-ndure.”

De la jarul străveziu,
Mai târziu,
Somnoros venii la geam.
Era-nalt, nu ajungeam.
Dar prin sticla petecită,
Dar prin gheaţa încâlcită,
Fulgera sul lung de har,
Prăpădenia de-afar’
Podul lumii se surpase
Iar pe case,
Până sus, peste colnic,
Albicioase
Ori foioase
Cădeau cepi de arbagic.

Viu îmi-adusei aminte
Ce-auzisem înainte,
De o noapte între toate
Urgisită,
Când, pe coate,
Guri spurcate
Suflă vânt
Să dărâme
Din pământ…
Când, pe sloi, rupând din pită,
Baba Dochia-nvălită
Cu opt sărici
Stă covrig,
Stă, înghite
Și sughite,
Şi se vaicără
De frig.
– Hei, e noaptea ceea poate!

Înapoi
La fulgii moi
Cumpenind a somn, pe coate,
Cu tot gândul, sus, la el,
Şoptii:
“Melc încetinel,
Cum n-ai vrut să ieşi mai iute!
Nici vivorniţă, nici mute
Prin păduri nu te-ar fi prins…
Iar acum, când focu-i stins,
Hornul nins,
Am fi doi s-alegem pene
Şi alene
Să chemăm pe moşul Iene
Din poiene,
Să ne-nchidă:
Mie, gene;
Ţie,
Cornul drept,
Cel stâng,
Binişor,
Pe când se frâng,
Lemne-n crâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!”

III

Dintre pene şi cotoare
Gata nins,
Cum mija un pic de soare
Pe întins
(În câmpie
Colilie
Războind cu lunecuşul
Din ţăpoi săltând urcuşul),
-Înălțat la dâmbii prinși
Mă-ntorsei subt aluniş…

Îl zării lângă culcuşu-i
De frunziş.

Era, tot, o scorojită
Limbă vânătă, sucită,
O nuia, ca un hengher
Îl ţinea în zgărzi de ger!
Zale reci,
Aspre benţi ce se-ntretaie,
Sus, pe vreascurile seci
Îl prindeau:
O frunză moartă, cu păstaie.

Şi pe trupul lui zgârcit
M-am plecat
Şi l-am bocit:

“Melc, melc, ce-ai făcut?
Din somn cum te-ai desfăcut?
Ai crezut în vorba mea
Prefăcută… Ea glumea!
Ai crezut că plouă soare,
C-a dat iarbă pe răzoare,
Că alunul e un cântec…
Astea-s vorbe şi descântec!
Trebuia să dormi ca ieri,
Surd la cânt şi îmbieri,
Să tragi alt oblon de var
Între trup şi ce-i afar’…
– Vezi?
Ieşişi la un descântec;
Iarna ţi-a muşcat din pântec…
Ai pornit spre lunci şi crâng,
Dar pornişi cu cornul stâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!”

Iar când vrui să-l mai alint,
Întinsei o mână-amară
De plâns mult…
Şi, dârdâind,
Două coarne de argint
Răsucit se fărâmară.
Că e ciunt, nu m-am uitat…
Ci, la punga lui cu zale,
Cu-nsutite griji, pe cale
L-am purtat
Legănat:
Punga mică de mătasă,
Iar acasă
L-am pus bine
Sus, în pod,
(Tot lângă mine),
Ca să-i cânt din când în când
Fie tare, fie-n gând:
“Melc, melc
Cotobelt,
Plouă soare
Prin fâneţuri şi răzoare,
Lujerii te-aşteaptă-n crâng,

Dar n-ai corn
Nici drept,
Nici stâng;
Sunt în sân la moşul Iene
Din poiene:
Cornul drept,
Cornul stâng…

Iarna coarnele se frâng,
Melc nătâng,
Melc nătâng!”


Poezia După melci este extrasă din volumul Joc secund publicat la Editura Prut în anul 2003.


Vezi și alte poezii de Ion Barbu.

Lasă un răspuns