Pasteluri de Vasile Alecsandri reprezintă volumul meu preferat de poezii.
Vasile Alecsandri (1821 – 1890) a fost un poet, dramaturg și om politic.
Pastelul este specia lirică descriptivă în versuri în care sunt înfățisate un tablou din natură, o priveliște, un fenomen al naturii, aspecte din viața plantelor sau a animalelor, în strânsă legatură cu care autorul își exprimă și propriile sentimente. (Wikipedia)
Volumul Pasteluri cuprinde.
- Serile la Mircești
- Sfârșit de toamnă
- Iarna
- Gerul
- Viscolul
- Sania
- Mezul iernei
- La gura sobei
- Bradul
- Sfârșitul iernei
- Oaspeții primăverii
- Cucoarele
- Noaptea
- Dimineața
- Tunetul
- Floriile
- Paștele
- Plugurile
- Sămănătorii
- Rodica
- Lunca din Mircești
- Malul Siretului
- Flori de nufăr
- Concertul în luncă
- Vânătorul
- Puntea
- Balta
- Fântâna
- Secerișul
- Cositul
- Portret dedicat doamnei X… Y… Z…
- Portret dedicat princesei Natalia Ghica
- Pe coastele Calabrei
- Linda Raia
- Calea Robilor
- Buchet, calul favorit a d-rei Maria Docan Mandarinul
- Pastel chinez
- Bărăganul
- Valul lui Traian
Pastelurile au început să fie publicate în Convorbiri literare în 1867.
Volumul Pasteluri este disponibil sub diferite ediții pe elefant.ro, libris.ro, carturesti.ro.
De asemena poate fi descarcat gratuit de pe bestseller.md
Ador fiecare pastel în parte, cu precădere cele despre primăvară. Eu am crescut nu departe de Mircești, satul în care s-a retras Vasile Alecsandri și unde se află în prezent și casa memorială.
Cunosc și lunca din Mircești, sursa de inspirație a multor pasteluri.
Nu știu dacă din acest motiv îmi plac atât de mult aceste minunate creații, pe care nu le-am citit doar odată și la care revin adesea cu mare drag și dor. Dor de copilarie, de viață la țară, de natură. În special de natură și de conexiunea cu natura care îmi oferă o strate de liniște, libertate, dar și apartenență în același timp.
Vă las mai jos pastelurile “Lunca din Mircești” și “Serile din Mircești”
Lunca din Mircești
Bate vânt de primavară și pe muguri îi deschide;
Vântul bate, frunza crește, și voioasă lunca râde.
Sub verdeața dragalașă dispar crengile pe rând.
Și sub crengile umbroase mierla sare șuierând.
O! minune, farmec dulce! O! putere creatoare!
În oricare zi pe lume iese câte-o nouă floare,
Ș-un nou glas de armonie completează imnul sfânt
Ce se-nalță cătră ceruri de pe veselul pământ.
Tot ce simte și viază, feară, pasere sau plântă
În căldura primaverii naște, saltă, zboară, cântă.
Omul își îndreaptă pasul cătră desul stejăriș,
Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziș.
El se duce după visuri; inima lui crește plină
De o sacră melodie, melanholică, divină,
De o tainică vibrare, de-un avânt inspirător
Ce-i aduc în pept suspinuri și-n ochi lacrimi de amor.
Este timpul renvierii, este timpul rennoirei,
Ș-a sperărei zâmbitoare, ș-a plăcerei, ș-a iubirei,
Paserea-și gătește cuibul, floarea mândrele-i colori,
Câmpul via sa verdeață, lanul scumpele-i comori.
Sus, paingul pe un frasin, urzind pânza-i diafană,
Cu-al său fir de-argint subțire face-o punte-aeriană,
Iar în leagăn de matasă gangurul misterios
Cu privighetoarea dulce se îngână-armonios.
Se-ndrăgesc în părechere pe sân alb de lăcrimioare,
Și, ca roi de petre scumpe, gândăceii smăltuiți
Strălucesc, vie comoară, pe sub ierburi tăinuiți.
O pătrunzătoare șoaptă umple lunca, se ridică.
Ascultați!… stejarul mare grăiește cu iarba mică,
Vulturul cu ciocârlia, soarele cu albul nor.
Fluturul cu plânta, râul cu limpidele izvor.
Și stejarul zice ierbei: „Mult ești vie și gingașă!”
Fluturașul zice florie: „Mult ești mie drăgălașă!”
Vulturul uimit ascultă ciocârlia ciripind;
Râu, izvoare, nouri, raze se împreună iubind.
Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al țării mele,
Mândră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele!
Ca grădinile Armidei, ai un farmec răpitor,
Jos pe la tulpini, la umbră, fluturii, flori zburătoare,
Și Siretul te închide cu-al său braț dismierdător.
Umbra ta, răcoritoare, adormindă, parfumată,
Stă aproape de lumină, prin poiene tupilată.
Ca o nimfă pânditoare de sub arbori înfloriți, Ea la sânul ei atrage călătorii fericiți.
Și-i încântă, și-i îmbată, și-i aduce la uitare Prin o magică plăcere de parfum și de cântare,
Căci în tine, luncă dragă, tot ce are suflet, grai,
Tot șoptește de iubire în frumoasa luna mai!
Serile la Mircești
Perdelele-s lăsate și lampele aprinse;
În sobă arde focul, tovarăș mângăios,
Și cadrele-aurite, ce de păreți sunt prinse,
Sub palidă lumină, apar misterios.
Afară plouă, ninge! afară-i vijelie,
Și crivățul aleargă pe câmpul înnegrit;
Iar eu, retras în pace, aștept din cer să vie
O zână drăgălașă, cu glasul aurit.
Pe jilțu-mi, lângă masă, având condeiu-n mână,
Când scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor,
Când ochiu-mi întâlnește ș-admiră o cadână
Ce-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor.
Frumoasă, albă, jună, cu formele rotunde,
Cu pulpa mărmurie, cu sânul, dulce val,
Ea pare zea Venus când a ieșit din unde
Ca să arate lumei frumosul ideal.
Alăture apare un câmp de aspră luptă,
Pătat cu sânge negru acoperit cu morți.
Un june-n floarea vieții strângând o spadă ruptă
Țintește ochii veștezi pe-a veciniciei porți.
Apoi a mea privire prin casă rătăcindă
Cu jale se oprește pe un oraș tăcut,
Veneția, regină, ce-n mare se oglindă
Făr-a videa pe frunte-i splendoarea din trecut.
O lacrimă… dar iată plutind pe-a mărei spume
O sprintenă corvetă, un răpede-alcyon;
Și iată colo-n ceruri pribejile din lume,
Cocoarele în șiruri zburând spre orizon.
O! farmec, dulce farmec a vieții călătoare,
Profundă nostalgie de lin, albastru cer!
Dor gingaș de lumină, amor de dulce soare,
Voi mă răpiți când vine în țară asprul ger!…
Afară ninge, ninge, și apriga furtună
Prin neagra-ntunecime răspânde reci fiori,
Iar eu visez de plaiuri pe care alba lună
Revarsă-un val de aur ce curge pintre flori.
Văd insule frumoase și mări necunoscute,
Și splendide orașe, și lacuri de smarald,
Și cete de sălbatici prin codri deși perdute,
Și zâne ce se scaldă în faptul zilei, cald.
Prin fumul țigaretei ce zboară în spirale
Văd eroi prinși la luptă pe câmpul de onor,
Și-n tainice saraiuri minuni orientale
Ce-n suflete deșteaptă dulci visuri de amor.
Apoi închipuirea își strânge-a sa aripă;
Tablourile toate se șterg, dispar încet,
Și mii de suvenire mă-ncongiuură-ntr-o clipă
În fața unui tainic și drăgălaș portret.
Atunci inima-mi zboară la raiul vieții mele,
La timpul mult ferice în care-am suferit,
Ș-atunci păduri și lacuri, și mări, și flori, și stele
Intoană pentru mine un imn nemărginit.
Așa-n singurătate, pe când afară ninge,
Gândirea mea se primblă pe mândri curcubei,
Pân’ ce se stinge focul și lampa-n glob se stinge,
Și saltă cățelușu-mi de pe genunchii mei.
Mircești, 1867